Trecuse mult timp de cand nu am mai vazut-o, si totusi, mi-o
aminteam perfect si aveam certitudinea ca nu s-a schimbat. Era o fata inocenta
si plapanda, care credea ca toata lumea din jurul ei ii vrea doar binele.
Incerca mereu sa ii multumeasca si in acelasi timp sa ii ajute pe cei din jur;
ii pasa enorm de ce credeau ceilalti si o consuma fiecare vorba rautacioasa
care ii era aruncata poate doar la intamplare. Obisnuia sa planga mereu si sa
fie trista pentru ca stia ca e diferita de ceilalti si ca orice ar fi facut, nu
ar fi fost niciodata pe placul lor. O consuma enorm faptul ca nu se putea
integra desi incerca mereu sa ii ajute pe cei din jur fara sa astepte ceva in
schimb, poate doar o vorba buna sau macar un zambet. Un simplu zambet adresat
ei de la o persoana cunoscuta ii insenina ziua, umplandu-i inima de bucurie si de
sentimentul ca poate, doar poate, e in sfarsit acceptata. Dar, ca de obicei,
era dezamagita de ignoranta lor si continua sa sufere, desi nimeni nu stia prin
ce trece. Ii placea sa lase impresia ca e o fiinta puternica, ce nu tine cont
de nimeni si nimic, desi era destul de slaba si naiva, incercand mereu sa se
afirme; nu intelegea cruzimea pe care cei din jur o aratau si nu intelegea de
ce e mereu judecata in ciuda defectelor pe care nu le arata niciodata.
M-am
intalnit cu ea de curand. Au trecut aproape 4 ani de cand nu i-am mai auzit
vocea. Imi puteam da seama dupa felul in care vorbea ca se schimbase mult,
distrugandu-mi siguranta faptului ca a ramas la fel. Se schimbase atat de
mult... era de nerecunoscut. Nu mai era fata inocenta ce plangea mereu: era o
adolescenta puternica ce nu mai dadea doi bani pe parerea celor din jur, ba
chiar o amuza atunci cand auzea cuvinte rele la adresa ei. Nu o mai interesa ce
credeau, nu mai varsa nici macar o lacrima pentru asemenea lucruri acum atat de
insignifiante. Numarul prietenilor ei era destul de restrans, degetele de la o
singura mana ii erau la fix de ajuns pentru a-i numara, dar de un lucru era
sigura: se putea baza oricand pe ajutorul si sprijinul lor si stia ca acum nu
mai e singura, gasind in ei suportul de care avea nevoie, gasind in ei o a doua
familie in care putea creste frumos si in care era in siguranta. Se maturizase
atat de mult... conversatiile superficiale si in acelasi timp inutile de
genul:'buna, ce faci', 'bine, tu?' o epuizau, ba chiar o intristau. Nu mai
suporta sa fie oarecum falsa, era capabila sa spuna in fata ceea ce crede fara
a avea cel mai mic regret, constienta ca poate e judecata sau ca poate ii face
pe cei din jur sa se simta prost. Nu ii mai pasa, era puternica acum. Este
incert pentru mine ce a schimbat-o atat de mult, e drept, totusi, ca nu a avut
o viata prea usoara, dar prefera sa tina asta pentru ea; nimeni nu stia prin ce
trecuse. Nu ca ar mai fi contat. Renascuse acum din propria cenusa si devenise
o fiinta mult mai complexa si mai puternica decat credea. Nici macar durerea
fizica nu o mai afecta, o tolera foarte usor, fapt ce o uimea uneori chiar si
pe ea.
Un
lucru mi-a atras insa atentia. Nu avea regrete. Nu regreta absolut nimic din
ceea ce face. Isi asuma fiecare decizie pe care o lua si avea puterea sa
recunoasca atunci cand greseste, asumandu-si totodata fiecare cuvant pe care il
spunea. Era sincera mereu, mult prea sincera chiar. Era capabila de emotii
foarte puternice si diferite, facand uneori o obsesie dintr-un gand aparent
inocent, gand ce o chinuia zile intregi, fara ca nimeni sa stie. Avea multe
intrebari legate de existenta umana si chiar si de Dumnezeu. Isi crease propria
lume de idealuri si vise, in care ea era protagonista si in care conta doar cum
se simte ea si cei la care tinea, o lume doar a ei pentru care ar fi facut
orice pentru a o pastra intacta si neatinsa de rautatea oamenilor care nu ii
erau prieteni, oameni pe care ii considera neimportanti, dar in acelasi timp
periculosi. Traia acum intr-o lume in care muzica potrivita rezolva orice
problema, sau macar o ajuta sa treaca mai usor peste probleme. In ritmurile
muzicii si-a gasit puterea de a trece peste orice si de a multumi pentru
fiecare zi pe care o primeste. Ramasese la fel dintr-un singur punct de vedere:
inca o influenta puternic 'starea' vremii. Era la apogeul trairilor si
sentimentelor ei vara, cand soarele ii zambea de pe cerul albastru senin, iar
frunzele se odihneau linistite pe crengile copacilor, acompaniate de vanticelul
inocent si cald de vara. Iubea sa rada, avea acum simtul umorului si invatase
sa il aprecieze enorm la prietenii ei, pe care ii considera speciali, acesta fiind
si criteriul dupa care si-i alegea: oameni diferiti, care sparg tiparele,
posesori a unui caracter puternic, oameni cu un trecut deosebit si cu o
experienta de viata unica, acesta fiind si motivul pentru care avea putini
prieteni. Era satula de oameni falsi si usor influentabili care incercau mereu
sa para ceea ce nu sunt doar pentru a fi apreciati. Era satula de marionete.
Un
lucru era sigur acum: nu mai lasa impresia ca e o fata puternica: iti demonstra
cu fiecare cuvant pe care il rostea si cu fiecare decizie pe care o lua ca s-a
maturizat si ca era in stare sa iti distruga axa normala a vietii doar ca sa
iti arate ca ea are dreptate si sa te faca sa platesti si sa regreti, intr-un
fel, ca te-ai indoit de acest lucru, ca ai subestimat-o. Simteam mandrie atunci
cand o priveam, realizand cat de mult a crescut. Desigur, stiu ca nu am avut
nici o legatura cu maturizarea ei, fiind doar un observator care o urmarea in
tacere.
Surprinderea
si mirarea pe care le-am simtit au fost nemarginite atunci cand am realizat ca
mica mea omida firava si mica pentru care ma temeam devenise un fluture
maiestuos in culorile curcubeului ce zbura fara frica printre trandafirii cu
spini.
